Zile de naștere

                Nu am o părere bună despre mine. Și cred că uneori o doză de autocritică îmi va face mai mult bine decât rău. Conștientizez că nu sunt persoana perfectă, și că niciodată nu voi fi. Orice homo sapiens de pe Terra are capitole la care excelează, capitole care pur și simplu nu îl atrag sau capitole în care este un dezastru. Întotdeauna este loc de mai bine in tot ceea ce înfăptuim, întotdeauna putem învăța ceva nou și întotdeauna putem încerca să ne depășim limitele.

          Când eram mic îmi doream să cresc mare. Să am banii mei, să nu dau socoteală pentru ce făcusem, să pot mânca ce vreau. Chiar să am o soție care să ma iubească, să facem copii și să trăim fericiți până la adânci bătrâneți. Cum se spune în basme. Acum am crescut, am 19 ani și nu mi se pare așa de tare precum credeam eu ca va fi. Am ajuns să îmi doresc sa pot da timpul înapoi, să mai pot fi din nou copil. Dar  știu că acest lucru nu se mai poate. Acum responsabilitățile, datoriile și viața asta în general de adult nu este chiar atât de spectaculoasă. Cu timpul inocența copilăriei dispare și realitatea începe să își facă simțită prezența tot mai mult.

          Copil fiind îmi plăceau foarte mult zilele de naștere. Cadouri, toți prietenii buni adunați la un loc, tortul de ciocolată, preferatul meu, lumânările, muzica și alte elemente care vin la pachet cu ziua de naștere. Le adoram, și întotdeauna așteptam cu nerăbdare ca ziua mea de naștere să sosească cât mai repede. Uneori chiar începusem să număr zilele rămase. Acum toate astea mi se par doar niște copilării. Am început să le urăsc. Cu fiecare zi de naștere care a trecut, îmi readuce aminte că mai mi s-a dus un an din viața asta. Îmi aduce aminte că îmbătrânesc. Cu toate că am doar 19 ani, mă simt mult mai bătrân.

          Mă uit în jurul meu, pe străzi, în parcuri și văd copii care nu se mai aseamană cu generația din care am făcut eu parte. Având alte obiceiuri și altă mentalitate, dacă pot să spun așa. Pe vremea mea... Parcă aș fi bunica când începea să vorbească despre copilăria și viața ei. Să continui, pe vremea mea nu știam ce este ăla telefon, calculator, internet. În vacanțe, mai ales în cele de vară, stăteam de dimineața până seara afară. Jucându-ne fotbal, făcând case pentru melci, plimbându-ne cu bicicletele și multe altele pe care în ziua de astăzi nu le mai văd sau le văd prea puțin la copii din ziua de azi. Faptul ca noile generații nu se mai aseamană cu ce a fost. Asta nu înseamnă că este un lucru rău sau bun. Trecerea timpului se reflectă asupra lor. Dacă e să mă întrebați pe mine dacă generațiile de copii din ziua de azi trăiesc copilăria mai intens decăt cum o făceam noi. Răspunsul meu ar fi nu. Noi nu ne trimiteam mesaje să ne întrebăm prietenii dacă binevoiesc a ieși afară, pur și simplu ne duceam la locuințele lor și strigam din toți plămânii la ei să iasă. Nu ne făceam prieteni noi pe facebook, ci îi întâlneam întâmplător în locurile pe care le frecventam. Nu ne jucam jocuri video, ci ne jucam fotbal, de-a v-ați ascunselea... Nu ne dădeam mari cu noile noastre telefoane, ci ne mândream  cu jucăriile pe care părinții ni le oferise.

          Cum spuneam, faptul că ei nu mai sunt ca noi când eram mici subliniază trecerea timpului și că lumea se află într-o continuă dezvoltare. În bine sau în rău, rămâne de văzut.