Nu am o părere bună despre mine. Și cred că uneori o doză
de autocritică îmi va face mai mult bine decât rău. Conștientizez că nu sunt
persoana perfectă, și că niciodată nu voi fi. Orice homo sapiens de pe Terra
are capitole la care excelează, capitole care pur și simplu nu îl atrag sau
capitole în care este un dezastru. Întotdeauna este loc de mai bine in tot ceea
ce înfăptuim, întotdeauna putem învăța ceva nou și întotdeauna putem încerca să
ne depășim limitele.
Când eram
mic îmi doream să cresc mare. Să am banii mei, să nu dau socoteală pentru ce
făcusem, să pot mânca ce vreau. Chiar să am o soție care să ma iubească, să
facem copii și să trăim fericiți până la adânci bătrâneți. Cum se spune în
basme. Acum am crescut, am 19 ani și nu mi se pare așa de tare precum credeam eu
ca va fi. Am ajuns să îmi doresc sa pot da timpul înapoi, să mai pot fi din nou
copil. Dar știu că acest lucru nu se mai
poate. Acum responsabilitățile, datoriile și viața asta în general de adult nu
este chiar atât de spectaculoasă. Cu timpul inocența copilăriei dispare și
realitatea începe să își facă simțită prezența tot mai mult.
Copil
fiind îmi plăceau foarte mult zilele de naștere. Cadouri, toți prietenii buni
adunați la un loc, tortul de ciocolată, preferatul meu, lumânările, muzica și
alte elemente care vin la pachet cu ziua de naștere. Le adoram, și întotdeauna
așteptam cu nerăbdare ca ziua mea de naștere să sosească cât mai repede. Uneori
chiar începusem să număr zilele rămase. Acum toate astea mi se par doar niște
copilării. Am început să le urăsc. Cu fiecare zi de naștere care a trecut, îmi
readuce aminte că mai mi s-a dus un an din viața asta. Îmi aduce aminte că
îmbătrânesc. Cu toate că am doar 19 ani, mă simt mult mai bătrân.
Mă uit în
jurul meu, pe străzi, în parcuri și văd copii care nu se mai aseamană cu
generația din care am făcut eu parte. Având alte obiceiuri și altă mentalitate,
dacă pot să spun așa. Pe vremea mea... Parcă aș fi bunica când începea să
vorbească despre copilăria și viața ei. Să continui, pe vremea mea nu știam ce
este ăla telefon, calculator, internet. În vacanțe, mai ales în cele de vară,
stăteam de dimineața până seara afară. Jucându-ne fotbal, făcând case pentru
melci, plimbându-ne cu bicicletele și multe altele pe care în ziua de astăzi nu
le mai văd sau le văd prea puțin la copii din ziua de azi. Faptul ca noile
generații nu se mai aseamană cu ce a fost. Asta nu înseamnă că este un lucru
rău sau bun. Trecerea timpului se reflectă asupra lor. Dacă e să mă întrebați
pe mine dacă generațiile de copii din ziua de azi trăiesc copilăria mai intens
decăt cum o făceam noi. Răspunsul meu ar fi nu. Noi nu ne trimiteam mesaje să
ne întrebăm prietenii dacă binevoiesc a ieși afară, pur și simplu ne duceam la
locuințele lor și strigam din toți plămânii la ei să iasă. Nu ne făceam
prieteni noi pe facebook, ci îi întâlneam întâmplător în locurile pe care le
frecventam. Nu ne jucam jocuri video, ci ne jucam fotbal, de-a v-ați ascunselea...
Nu ne dădeam mari cu noile noastre telefoane, ci ne mândream cu
jucăriile pe care părinții ni le oferise.
Cum
spuneam, faptul că ei nu mai sunt ca noi când eram mici subliniază trecerea
timpului și că lumea se află într-o continuă dezvoltare. În bine sau în rău,
rămâne de văzut.